Întâmplări din stația de autobuz

Elisabeta 

- Pe mine mă cheamă Elisabeta.

Avea pe buzele tocite o dungă fină de sidef

și fața își pliase chibzuit întinderile în jurul gurii

 – Să știi că fiul meu e-un mare șef!

Autobuzul nu putea fi mai departe de două stații.

Ea se grăbea împrăștiind cuvinte din care greu

puteam să scot un înțeles. - Ei, lasă, nu ți-oi zice

despre toate! Să-ți spun numai cine sunt eu:

Era demult, o zi de vară,

Când a venit părintele pe stradă,

Știam să cer o binecuvântare,

Eram chiar bine educată.

Fetițo, zice, cum te cheamă?

Elisabeta, am răspuns.

De unde ai numele ăsta?

N-aveam habar. Io ți l-am pus!

Ai înțeles? El mi l-a pus!

Francisc Șirato - Femeie citind

Cafeneaua literară

Doamne, așezat aici îmi pare că m-aș putea îndrăgosti de oricine!

(Doamne-i o vorbă de mirare, chiar nu mă gândeam la tine!)

Le privesc fețele cu îndrăzneală, ochii își amestecă privirea, suntem aici

pentru melanj; cineva înmoaie o carte în cafea, era cam prea seacă,

Dar pentru autor, care nu poate fi departe, nu-i niciun deranj.

Mă-ntreb o clipă - și zâmbetu-mi știa răspunsul - dacă tipul din față

nu cumva mă place. Are câteva bucle negre, un plover gri amestecat

din ațe și îmi oferă  secvențial priviri apoase. În apropiere șade o

doamnă învelită în șalul magic. Mă hotărăsc să le unesc privirea,

gluma nu e-nțeleasă, dar el,  constanta mea secvențială, n-o ia în tragic.

Vecinul de alături, abia ieșit din ziduri, mă-mbie cu cafeaua

și-mi arată printre rafturi, anumite titluri. Eu îi întorc, la schimb,

ferestrele gândite înspre soare, soarele azi este frumos, dar rece,

îl admirăm expus în depărtare.  O tânără  în falduri degradee

fermecător pictate, alege muzică de film și moderează

șoapte. Mă-ntreb deja dacă mai sunt femeie și până unde ne iubim.

Răspund când pic la rând în întrebare și-mi spun povestea

întâmplată aseară: – Aseară l-am trezit pe Dionisos care

dormea ghemotocit într-o anume scară de bloc nou construit.

L-am trezit greu, abia când am foșnit o carte. Să te ridici, i-am spus,

ești mult prea beat ca să te port în spate. - Oare cât pot fi de beat

dacă ultima carafă am golit-o în Grecia antică și presocratică?

- O, suficient de beat, ești răsturnat. - Greșit! Am să te dau lui Hades!

De patru ori m-am ridicat! Și mă ridic și-acum, în fața ta, dar sper să fii un literat!

– Greșit, răspund triumfătoare, am vrut să fiu, de ieri am abdicat! – Ei, lasă, ești la început, 

dar meriți să stau în picioare! Vezi, după secole de somn, dorești măcar să fii recunoscut. 

De când aștept un literat! – De când?! Sunt mulți aici în scară. – A, aia patru? M-au bătut. 

Delira. Ridicat în picioare mă privi cu un licăr aparte, anume ticluit ca să-nfioare. 

Mă pregătea pentr-un sărut și l-am lăsat, în fond urma să cadă. A căzut!

- Sfârșind așa, a răbufnit constanta mea secvențială, te porți mai rău ca la ‘nceput! 

Ci termină-ți cinstit povestea, ce-ați făcut?

Doamne, așezat aici îmi pare că m-aș putea îndrăgosti de oricine! Însă greșesc,

pe însuși Dionisos azi l-am lăsat afară,  mi-a spus că nu suportă cafeaua literară.

exerciții

Koloman Moser, Serpentine dancer, 1902

1.

Monștrii nu se văd peste umăr, șoptea,

Privește drept în față cu ochi abia mijiți,

Așteaptă depărtarea să vină cât de-aproape

și poc!, strivește-i umbra clipind cu pleoapă grea!

……………………………………………………

Monștrii nu se văd peste umăr, șoptea…

Notă: La câtva timp după ce am scris versurile, citesc în "Attente de Dieu" a lui Simone Weil un pasaj care ar fi putut servi aici drept motto, dar pe care, după socoteala timpului, îl copiez în chip de corolar: “Je crois que dans les choses tres importantes on ne franchit pas les obstacles. On les regarde fixement, aussi longtemps qu’il le faut, jusqu’a ce que, dans le cas ou ils procedent des puissances d’ilussion, ils disparaissent.”

http://www.wikipaintings.org/en/koloman-moser#supersized-art-nouveau-modern-255384

2.

Înțeleg, în monotonia gestului,

Că, dacă n-am fi gândit matematic,

Azi, eu și cu tine, bătrânul meu,

Am fi sperat la fel.

Dacă n-am fi apucat să gândim matematic

dar ziua ar fi urmat nopții, ca  și azi.

Dacă n-am fi gândit matematic

dar am fi știut apăsa toate aceste butoane.

Râzi. Căci nici eu, nici tu, nu știm vreun dram

de matematică, bătrânul meu de 70 de ani.

O, ba da, știm!, și-mi dai exemplu o singură așteptare:

Să mori întâi pentru că ești mai mare.

Fără (celelalte) cuvinte

http://www.youtube.com/watch?v=uA2VvvkIdJI

O viața de interior

O viaţă de interior

falsă repovestire a unui roman de Carmelo Samona

 Cineva evocă uneori povestea asta, îi este dedicată.  

 (Fragment 1)

Încep de câteva zile o viaţă nouă, dezlânată. Nu ştiu cum să o desprind de cealaltă, viaţa petrecută alături de fratele meu bolnav. 

Împreună, totul era plănuit, aşa cerea boala, detalii şi repetiţii. Mă trezeam dimineaţa spunându-mi că sunt acolo ca să complic lucrurile – uneori poţi chiar să simţi lupta sau viaţa, ceva de care acum nu mai am parte. Ei spun, sau nu m-aş mira să spună, că am făcut-o pentru mine, ca să rămân întreg. Adevărul e că nu mă puteam îmbolnăvi. Nu că n-aş fi vrut, nici că m-aş fi protejat, sunt un om sănătos. Mai mult, sunt imun.

Am fost singurul om din viaţa lui; aş fi putut lipsi şi atunci ar fi trăit, cât avea de trăit, în vreun ospiciu pentru că aparent nimeni în familie nu fusese pregătit să îi aibă grija. Probabil că nu i-aş fi lipsit efectiv, ar fi găsit alte jocuri şi alte haine de încercat, plimbările ar fi fost altfel, ar fi mâncat tot atât de puţin, adeseori deloc. Dar şi boala ar fi fost alta. În afara casei noastre, într-un alt spaţiu, în alte bucătării, băi şi unghere, boala lui ar fi arătat cu siguranţă altfel. Ştiu. În toţi anii ăştia boala a crescut în funcţie de unghere, nu s-a schimbat niciodată la lumină, mereu punându-l

să caute ascunzători, locuri bune pentru a face o criză: scaune sparte şi pereţi goi în care să se izbească cu braţele deschise, colţuri întunecate pentru melancolie şi răsfăţ, geamuri cu obloane pentru siguranţa că îl va ucide încet. Pe toate le-a găsit în casa noastră. Dacă aş lua în serios metafora, aş spune că m-a găsit şi pe mine acolo; simplu, neputincios colocatar, bun de scos la plimbare, bun contraexemplu, incapabil de a nu fi sănătos.

Nu mai ştiu sigur cum am ajuns să îmi asum îngrijirea fratelui meu. Probabil o voi fi spus o dată fără să intenţionez ceva anume şi toţi ceilalţi vor fi acceptat în tăcere. Sau poate nici n-a fost vorba să se întâmple altfel, eu urma să rămăn ca şi cum ne-am fi născut deodată și asta ar fi fost rânduiala. Admit că nu m-am forţat să ramân, dovadă e şi că am reuşit să uit; am uitat mulţii morţi ai familiei şi am puţine legături cu ceilalţi fraţi, viii. Dacă e să fiu sincer, soarta asta nu mi-a cerut prea mult în ceea ce priveşte lumea, uneori doctori, alteori câteva hârtii pentru casă, am existat pentru puţini. De cele mai multe ori am senzaţia că el n-a fost niciodată, că o vreme am fost amândoi și acum sunt eu singur - altă viaţă, nicio altă boală.

Şi încerc să mă limpezesc, ce s-a întâmplat până la urmă? Ei spun, nu îndrăznesc să mă acuze direct, că acesta nu a fost sfârşitul natural.

.......................................................................................................................................................

Prejudecăți de toamnă

Vuillard (http://www.abcgallery.com)

Toamna nicio îmbrățișare

Doar căderi din zboruri line

Doar căderi de zbuciumare,

Gesturi vagi, întâmplătoare.

Toamna te-ntâlnesc pe stradă

Într-o primă deghizare

(Haina mea de lână moale

Face curte hainei tale).

Toamna-n semn de delăsare

Își coboară frunzele

Pomii par cuprinși de jale…

………………………………………..

Poate-i  o confuzie

Melancolia asta bârfitoare.

Căci văzul mi-e mai liber desfunzit,

Abia acum, din casă îți pot zări fereastra

Te văd când ieși pe ușă zgribulit,

Un nou fel de lumină îți pedepsește ochii

și primele tăceri ți s-au vârât adânc în buzunare,

amânarea îmbrățișării noastre nu e întâmplătoare

va trebui să-ți muți ochii în vârful degetelor,

va trebui să lupți cu noile forme culori

și cu toate grosimile mele.

Va trebui să mă măsori.

Cum ne-nfunzește toamna!

Un șal - melancolie de goliciuni solare

și flori de consolare pictate tremurat…

Acoperit, m-acoperi. E toamnă-n delăsare.

Să ne zâmbim iubirea tomnatic și solar.

Călător

Călătoresc lângă tine, omule care râzi

și nu-ți simți gura-nsângerată.

Tu ești prea vesel ori îndurerat,

nu pot să-ți strig “oprește-te odată!”

Nu pot nici să te-ntreb “de ce?”

abia respiri și-mi este teamă,

de te-ai opri, n-ai mai fi poate,

decât o rană.

Călătoresc târziu cu tine

și pari să știi că este un căpăt,

îți văd furiș privirile-așteptării

și sângele deja lungit cu apă.

Nu crede că n-am vrut să-ți râd alături

- să fie vorba de la om la om -
îmi caut dinții de-ascuțimi, mă gâdil,
cu totu-s împietrit, de parcă dorm.
Și trece timpul, râsul nu se ia,
ne trece timpul de călătorie
eu tot privind la rana ta
de ce nu-mi spui de râs și mie?
Ciudat, ai coborât deja!